Amis - amants

Renunțăm. Renunțăm la normalitate. Renunțăm la vise. Renunțăm la sentimente. Renunțăm a rămâne ceea ce suntem. De fapt, renunțam la oamenii din noi. Oameni ce nu se pot lipsi de toate cele enumerate mai sus.
 Asa rămânem singuri. Rămânem singuri fața-n fața doar cu vechi deprinderi și cu noi regrete.

De ce? Răspuns evident: pentru ca e mai simplu. E mai simplu sa spui "adio" când nu te mai leagă nimic de nimeni. E mai simplu sa sorbești zâmbete, decât  sa dăruiești unul. E mai simplu sa joci un rol secundar, decât sa-ți lași amprentele pe sufletul cuiva. E mai simplu sa presari propriul drum cu scrum fierbinte, decât sa maturi regrete reci din cale. E mai simplu sa pleci decât sa cauți cuvinte potrivite, atunci când realizezi ca asa numita "prietenie" ia amploare pe zi și îmbrățișare ce trece. E mai simplu sa lași pleoapele grele sa cada încet atunci când  o singura privire e în stare de a cutremura și a răscoli totul în tine, înfierbântând chiar și măduva oaselor. Da, e mai simplu....

Alegând aceasta cale și lăsând neacordate toate strunele afective ale sufletului după cortina rațiunii și pragmatismului, am ajuns sa cerșesc mângâieri în patul Ei. Ea nu cere nimic în schimb, nu spera la nimic și nu promite nimic. Niciunul dintre noi noi nu are prea multe a oferi. Suntem ceva mai mult decât prieteni și ceva mai putin decât iubiți. Cred ca "amanți' ar fi calificativul  perfect pentru ceea ce pretindem a ne considera.


Unele fete dăruiesc cheia inimii. Ea, însă, mi-a încredințat cheia apartamentului, unde obișnuiesc sa vin pentru a câștiga ceva plăcere și a spulbera orice gând sau plictiseala.  Cuvintele erau de prisos. Stătea intensa pe canapea cu o carte noua. Citea. Ramasem pentru câteva minute rezemat cu umărul de peretele de la intrare urmărind-o cum citește, cum lumina se prelingea pe parul șaten și pe pielea ușor bronzata. Atunci am realizat cât de sexy poate fi inteligenta.

Nu vroiam s-o deranjez. Asa ca am mers încet și m-am întins lângă ea, nu înainte de a observa  titlul cărții. Am sărutat-o ușor pe umăr și ramasem sa urmăresc împreună cu Ea cum Guy de Maupassant a înșirat cuvintele pe pagini. Acum citeam împreună "Bel Ami". Din primele fraze reușisem sa ma identific cu protagonistul: " E drept, câteodată datorita înfățișării plăcute și purtării lui curtenitoare, izbutea sa fure de ici, de colo un pic de dragoste, dar el nădăjduia  întotdeauna mai mult." Hmmm, de parca-mi citisem propria viata.

Dincolo de lectura, știam ambii pentru ce aram acolo. Fara a pierde mult timp, m-am sculat incet deplasându-ma spre Ea de la celalalt capăt al canapelei înguste sărutându-i picioarele. Avea pielea fierbinte, poate,  in urma saluturilor sau, poate,  din cauza căldurii din odaie.

I-am scos sălbatic sortii scurți, iar buzele țineau cursul tot mai sus, pe abdomenul la fel de fierbintele subt maioul oversized pe care-l purta. Își astupa fata cu romanul, dar nu pentru mult timp. Eram setos de un sărut reciproc. Asa ca aruncasem volumul fără a-mi face careva griji de integritatea sa când avea sa cada pe podea.

Canapeaua devenise singurul martor al unei dragoste , pe care conștiința nu ma lasă s-o numesc "dragoste".  Era o simpla atracție fizica generatoare de senzații plăcute până la durere. O legătura lipsita de definiție, lipsita de limite, lipsita de cuvinte dulci, lipsita de orice remușcări.

Imi luasem deja portia de "iubire" pentru acea seara, dar refuzam sa recunosc ca ma apropiasem prea mult de sfirsit. Refuzam! Stateam cu capul pe pieptul Ei, plimbandu-mi degetele pe  picioarele-i fine si tonifiate. Ea se juca trecandu-si mana prin parul meu des, soptind cu o nota de regret in voce: "Trebuie sa pleci!". Trebuie? De ce?  Ne era bine impreuna. Eu nu-mi doaream sa plec si nici Ea nu-si dorea. Acesta era oare pretul acestei "iubiri"?

Dar, atâta timp cât nu ne simțeam pregătiți de a depăși nivelul de relație stabilit, nu puteam sa-i cer sa ma lase sa-i savurez mirosul dulce al pielii pana dimineața. Niciodată nu o făcusem. Dar, de data aceasta mi-o doream. Îmi doream sa putem împarți plapuma pana dimineață. Sa împărțim dusul și cafeaua și după-amiezi leneșe. Dar nu-mi pot permite vreun lux emotiv, căci risc a pierde și ceea ce este deja intre noi, cât de inexplicabil nu ar părea.

Îmi este oare frica? Sau, refuz  a recunoaște ca renunțatul la sentimente fusese o decizie greșită? Plecasem fără a cunoaște răspunsul. Plecasem cu un gol mai mare decât cel cu care intrasem. Plecasem doar cu aroma pielii Ei îmbibată în haine și în gând. Plecasem...