DEZAMAGIRE. Un cuvant prin care am spus totul. Un cuvant care reda perfect tot ce mintea demult a constientizat, insa inima refuza sa recunoasca. Un cuvant prea des folosit in ultima vreme. Dezamagit de lume, dezamagit de Ea, dar cel mai dureros - dezamagit de mine insumi si de lipsa de tarie pentru a rezista in fata acelui sarm, acelui orgoliu, acelei inteligente, acelui umor, acelei sinceritati, acelor ochi, acelor buze...
N-am reusit. N-am reusit sa cersesc fericire in bratele-i reci, fara sa-mi doresc sa ma-ncalzeasca cu inima. N-am reusit sa-i admir finetea liniilor corpului dezgolit fara sa devin captivul acelei frumuseti. N-am reusit s-o musc flamind de gat, fara ca ea sa ma muste de inima. N-am reusit sa ma imbat de mirosul ei, fara a fi trezit de o usturatoare atingere sentimentala. N-am reusit sa-i sorb privirea, fara ca ochii ei sa-mi anestezieze pielea si constiinta.
Da! M-am indragostit de Ea, practic de reflectia mea feminina, de alunita de pe umar, de gropitele extrem de feminine ale obrajilor de portelan, de crapaturile adinci ale buzelor ademenitoare, de tremurul genelor arcuite urmat de un subtext pe care il intelegeam doar noi, o adevarata eclipsa a ochilor albastri.
M-am indragostit de tot ceea ce nu pot detine pe deplin, de cea care-i are pe toti, dar pe care nu o poate avea nimeni, de cea a carui corp l-am sedus cu usurinta, dar in a carei suflet nu am reusit sa patrund. Credeam ca e ceva trecator, o simpla senzatie efemera ce avea sa se spulbere de la sine daca voi ezita o perioada sa-i sifonez lenjeria de pat. Am gresit. Imi lipseste tot mai mult. Imi lipseste caldura respiratiei, finetea coapselor, frigul din privire, soaptele adinci. Vreau o simpla dimineata, in care sa-mi permita s-o botesc in brate ca pe o copila, in care sa n-o impart cu nimeni.
Stiu, suna prea romantic, prea diferit de ceea ce obisnuiesc sa scriu sau sa gandesc. Prea diferit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu